Copilărie de poveste. Cum era Crăciunul de altădată?

 craciun-de-autor

Totul începe cu poveşti în ierni îngheţate, cu fantezii purtătoare de magie, cu suflete nevinovate zâmbind prin geamurile ornate cu flori de ger.

Totul începe cu ochi de copil, cu râset sincer pornit din piept, cu clinchet de clopoţei şi un Moş Crăciun ce într-adevăr există.

Totul începe … şi rămâne gravat în amintiri şi în suflet ca un tatuaj bătut cu foiţă din aur, iar peste ani, prin ochi de adult, momentele magice capătă valori nepreţuite.

În prag de Crăciun, am „provocat” mai mulţi autori să ne vorbească despre clipele încărcate de vraja sărbătorilor de iarnă din copilărie. Vă invităm alături de noi la o incursiune într-un trecut magic.

Lina Moacă

“Crăciunul copilăriei mă învăluie în senzații, cu senzații. Este încă viu în mine, e ca o rază de lina-moacasoare care-mi încălzește sufletul. Și acum pot simți acel miros copleșitor de brad amestecat cu cel al portocalelor, pe care le așteptasem tot anul. Senzația de bucurie și, în același timp, de teamă că vine Moșul îmi făcea trupul de copil să vibreze într-un fel unic, ca o magie. Repetam, întreaga săptămână, la nesfârșit, poezia care trebuia să i-o spun Moșului, și speram că am fost destul de cuminte încât să nu primesc cadou o nuia. Senzația de siguranță venea întotdeauna de la bunici, sărutându-mi părul și șoptindu-mi să nu-mi fac eu atâtea griji că, dacă se nimerea și o nuia vor avea ei grijă de ea să încălzească soba de teracotă nu altceva.

Întorcându-mă în timp, Crăciunul meu pare nesfârșit, ca o spirală, un brad ale cărui coroane împodobite numai cu amintiri frumoase urcă spre cer. De la curățenia generală a casei, mirosul de prospețime al covoarelor spălate care să dezghețau pe lângă sobă, spartul nucilor, mirosul de prăjituri, împodobitul bradului, colindatul în dimineața de Ajun al pițărăilor, la colindele din noaptea de Crăciun. Totul e poveste. Totul e magic. Totul sunt eu.

Mulțumesc și eu! Sărbători fericite!”

Ana-Maria Negrilă

„Există un loc protejat, un spațiu magic în care te poți refugia, o zonă a minții în care vei fi mereu copil.

Crăciunul ocupă un loc important în această lume a amintirilor alături de zilele ana-maria-negrilade naștere, de sărbători, de toate clipele fericite. Un copil vede problemele, dar ca adult nu și le mai amintește și nu rămâne decât cu strălucirea sărbătorii. De Crăciun, luminile sclipesc mai puternic, mâncarea are un gust și o aromă mai plăcută decât în restul anului. Familia se adună, copiii își regăsesc verișorii pe care nu i-au mai văzut de un an, este veselie, iar necazurile, chiar dacă nu au dispărut, stau pitite dincolo de zidul de lumină al sărbătorii.

Eu îmi amintesc foarte bine zăpezile de altădată, Crăciunul fiind întotdeauna alb. În copilărie, când mă întorceam acasă, holul mirosea întotdeauna a brad și a mandarine, iar colindele erau cântate trăgând cu ochiul la cadouri. Ciudat, dar nu mai știu ce am primit în vreun an, în schimb, perioada sărbătorilor îmi amintește de lumânările aprinse pe ramuri, de beteală, de mirosul de mandarine și cozonaci, de masa întinsă, de vocile vesele, de glume și colinde.

Acesta este Crăciunul copilăriei, iar adevăratul lui dar nu este altul decât bucuria de a dărui, de a împărți, de a fi tu însuți. Copilul simte asta, iar pentru el Crăciunul este poarta către tărâmul fermecat în care oamenii sunt cu adevărat fericiți.”

„Sunt sigur că întotdeauna m-am gândit la Crăciun, când i-a venit vremea, ca la un timp bun, un timp plăcut, în care să fii blând, iertător, mărinimos, singurul timp pe care îl ştiu, în calendarul lung al anului, când bărbaţii şi femeile par să-şi deschidă la unison, din propria voinţă, inimile închise.”    Charles Dickens

Cezar Pârlog

„Pentru început simt nevoia unei necesare precizări. Copilăria celui care vă răspunde este suficient de mult în spate şi are aerul altor vremuri. Unele în care multe lucruri erau cezar-parlogaproximativ interzise ori se făceau mai mult pe ascuns. Aşa se întîmpla şi cu sărbătorile religioase, cu Paştele sau Crăciunul. Ştiu că nu este cel mai plăcut lucru din lume, însă trebuie să recunosc că în copilărie eu nu am avut habar de Crăciun. Pentru mine exista doar Moş Gerilă, care venea în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie şi era, nu pot să spun nu, destul de darnic cu cadourile. Adică în noaptea în care, spre ziuă, se întorceau ai mei de la Revelion. Pentru a nu fi supus „oprobiului” public şi a beneficia măcar de cîteva circumstanţe atenuante, trebuie să adaug că am copilărit în Cluj-Napoca, că nu i-am mai prins pe bunici în viaţă şi că alte rude nu mai aveam în oraş; deci totul a fost împotrivă. Însă copilăria a fost cum o doresc să fie pentru toţi, ceva realmente minunat. Cu „ascunsea”, „împuşcatea”, cu expediţii spre Polul Nord şi convoaie de sănii, cu trîntori prinşi cu punga şi eliberaţi cu cîte-un pai în fund, cu călătorii prin cimitire ridicat cloştile de pe ouă şi aruncat cu ele în, vai! cruci, furat cărţi, cu împrumutatul unei supermitraliere, împiedicat şi căzut pe ea, făcută praf, şi alte mici prostii. Apoi, continuată în alt oraş, neales de mine, cu „pititea”, „nouă cărămizi”, „capra”, „lapte gros”, ţevi şi cornete, „peretar”, vreun fotbal mic cu geamuri sparte şi mingi tăiate de vecini nervoşi, „cartoane”, „bombe” cu carbid, şi cîte şi mai cîte…

Iar ca să mai dreg din imaginea lipsă a unui anume Crăciun din copilăria mea, adaug ceva care m-a impresionat teribil. Într-un pseudo-jurnal de front, ajuns absolut accidental la mine, autorul, sublocotenentul Sabin Popescu, cu deosebite calităţi artistice şi participant în prima linie a primului război mondial, desena la un moment dat, pe 17 decembrie 1917 în creioane colorate, „Unul dintre bordeiele locuite de mine”. Adică o săpătură în pămînt, o mică cameră cu cuptor şi cîteva tingiri, probabil în vreunul din locurile în care frontul stabilizat de inamic ori de condiţiile vitrege ale iernii, a rămas pentru mai mult timp. La următoarea filă a carnetului, zugrăviţi în cărbune, un el, militar şi o ea, văzuţi din spate, ţinîndu-se într-o postură tandră şi caldă. Datat 24 decembrie 1917. adică Ajun de Crăciun, cea mai importantă sărbătoare religioasă, alături de Paşti, acele zile în care toată lumea sărbătoreşte fericită cu familia, prietenii ori alte persoane dragi. Ei bine, alături de dată mai apare şi „titlul” desenului: „Visuri”. Ar fi fost prea frumos, dacă nu ar fi continuat readucînd realitatea, cu… „din acelaşi bordei; Nămoloasa”. Adică o localitate cu nume sonor în primul război mondial, care, alături de celelalte puncte de apărare, Focşani şi Galaţi, formau „Maginot”-ul românesc. Realitatea crudă şi morbidă versus inocenţa spirtului Crăciunului.

La mulţi ani, prieteni!”

Allex Truşcă

„Eu sunt bucuros că am avut fericirea să-mi petrec copilăria într-un sat, lângă un mic orăşel de provincie, într-o perioadă când toţi ştiau care e legătura între o casetă audio şi un creionallex-trusca (sau dacă nu reuşiţi să plasaţi perioada asta în timp, să zicem că atunci când “Singur acasă” era cel mai nou şi mişto film pe care îl puteai vedea la PRO TV J). Cele mai frumoase Sărbători de iarnă le-am prins între anii 1990-2000, când copiii încă se bucurau că sunt copii şi aroganţa maximă era să ai telefon Nokia 3310 şi adresa de mail pe yahoo. Cel mai frumos era de Crăciun, aşteptăm cu nerăbdare ziua de 24 decembrie. Aproape în fiecare an îmi amintesc că era zăpadă în toată perioada între Crăciun şi Anul Nou. Seara de 24 decembrie era magică pentru mine, plină de emoţii, o aşteptam încă de la începutul lunii decembrie. Exista un obicei, numit ‘colindeţi’ în care toţi tinerii sau chiar şi persoane în vârstă mergeau din casă în casă, după ce se întuneca, în grupuri mari şi primea colăcei, eugenii, mere, sau din când în când, atunci când eram norocoşi poate şi o portocală. Uneori, primeam şi câte un pahar de vin, iar veselia devenea şi mai mare. Totul începea de la capătul satului, undeva la o distanţă de vreo 3 kilometri, drum pe care îl puteam parcurge pe stradă, sau peste dealuri. Evident, alegeam să mergem peste dealuri, prin zăpada până la genunchi sau chiar mai mare. Urcam cu greu, si cand ajungeam în vârful dealului ne prăbuşeam şi ne odihneam, spuneam bancuri şi ne uităm la satul care se vedea în depărtare: lumini aprinse, acoperişuri albe, coşuri fumegânde. Apoi începea coborârea pe partea cealălaltă, alunecam, ne rostogoleam în râsetul celorlalţi. Ajungeam uzi, roşii la faţă, ameţiţi, dar fericiţi. Aveam întotdeauna plase de rezervă la noi, ştiam că o să umplem cel puţin două cu ce urma să primim. Câte unii mai ghinionişti se trezeau cu o petardă aruncată în plasa de băieţii mai mari şi ne prăpădeam de râs văzând cum zboară colăceii. J După ce terminam de umblat în tot satul, ne îndreptam toţi grăbiţi spre casă, ştiam că urma să găsim sub brad stiva de cadouri. Niciodată nu am fost dezamăgiţi. Urmau apoi zile cu vizite de prin vecini, cu mâncare muuultă şi grea. Ieşit afară să ne jucăm în zăpadă, apoi lipiţi de soba fierbinte. Şi mai aşteptam ajunul Anului Nou. Reuşeam să găsesc încă doi-trei băieţi la fel de afoni că şi mine, pierdeam două zile să împodobim un pluguşor, să învăţăm versurile, iar acea zi era încununarea efortului nostru. Primeam bani, dulciuri, pahare cu vin de la cei care ne primeau. Cei care nu, era posibil (nu întotdeauna, zic şi eu J) să-şi găsească papucii aruncaţi prin grădină. Ţin minte că eu eram cel care recita cel mai des “Pluguşorul”, aveam o căciulă maaare de iepure făcută de mama care îmi cădea mereu pe ochi. Mă întrerupeam de 2-3 ori ca să respir şi să-mi trag căciula, să văd şi eu ceva. În plus, trebuia să am grijă ca cel care mânuia biciul să nu-mi tragă una peste picioare. Şi o cam făcea, din greşeală spunea el. J Apoi împărţeam banii strânşi, şi aproape întotdeauna ieşea cu scandal, şi vreo două zile nu ne mai vorbeam. Ajungeam acasă, găseam cadourile de la Moş Gerilă (fratele mai sărac al lui Moş Crăciun), mâncam cu părinţii povestindu-le faptele noastre de vitejie, şi adormeam târziu în noapte. Îmi doream să cresc mai repede, şi nu înţelegeam de ce tatăl meu nu se bucura la fel de mult ca mine că am mai crescut un an. O singură dată mi-a spus ‘tu mai creşti cu un an, noi însă îmbătrânim’. Cred că din acel moment nu m-am mai bucurat atât de mult. Pot să spun că îmi lipseşte emoţia sărbătorilor văzute prin ochii acelui copil neştiutor. Încă mă duc în fiecare an în ‘colindeţi’ cu sora mea şi mă bucur când mă întâlnesc cu persoanele cu care mă duceam atunci, mai depănăm amintiri ca nişte pensionari uimiţi cum au trecut anii. Poate că nu mai simt Crăciunul ca atunci, mă apucă nostalgia de multe ori, dar am speranţa că la un moment dat, când voi avea copii, voi trăi şi eu cu ei din nou emoţiile pe care le trăiau şi părinţii mei. În fond, asta înseamnă Crăciunul: iubire şi speranţă, nu?

Crăciun Fericit, oriunde v-aţi afla! Mereu acelaşi visător, Allex Truşcă, autor “Nebunul Alb”

Simona Ștefana Stoica

“Nu am fost vreodată o „fană” a sărbătorilor, dar, până prin al doilea an de liceu, aşteptam cu simona-stefana-stoicanerăbdare vacanţa de iarnă: prima ninsoare, prima bătaie cu zăpadă, prima cană fierbinte de ciocolată caldă, cu un praf de scorţişoară deasupra şi muuuuultă frişcă, asta doar după ce îmi aruncam „armura” pe hol şi scăpam de îmbrăţişarea sufocantă a fularului, pe lângă mănuşi, fes, hanorac, haina de iarnă şi… perechea „sacră” de izmene. Da, purtam şi izmene. No shame in that.

Îmi plăceau plimbările lungi, în miez de noapte, prin centrul oraşului. Tata, îmbrăcat în pijamale şi cu nelipsita şapcă pe cap, indiferent de anotimp (are o colecţie de 50-60, amintiri din călătoriile mele prin Europa), ne lăsa pe mine şi pe mama prin magazine, unde petreceam câteva ore alegând culorile şi decorațiunile pentru casă. Pe la 2 dimineaţa, chiar şi în Metro, eu eram înfăşurată cu şalul meu norocos şi umpleam coşul cu toate „drăcoveniile” pe care îmi alunecau ochi: beteală, 8-10 tipuri de globuri, de toate formele şi dimensiunile, globuri de zăpadă, şosete pentru cadouri, şiraguri de mărgele, felicitări, invitaţii, jucării, până când mama începea să râdă şi să îmi atragă atenţia că îi aduceam dubluri, cu ochii cârpiţi de somn.

Apoi, înainte să decorez bradul (sarcină care îmi revenea aproape în exclusivitate), erau cele trei zile de foc din bucătărie. Întotdeauna am ajutat-o pe mama, dar, cu fiecare an „de experienţă”, ajungeam să învăţ să fac preparatele singură, fără să îmi fie teamă că aveam să stric produsul final. Încă nu eram o bookaholică, altfel aş fi stat atunci cu nasul în cărţi şi nu m-ar fi deranjat dacă mâncam pâine prăjită. Acest „hobby” a rămas neschimbat şi abia aştept să îmi pun șortul şi să gătesc pentru cei dragi, în următoarea săptămână.

Eu şi mama iubim schimbările şi adorăm provocările. În fecare an, căutam să aducem un plus de originalitate, ceva nou şi inovativ, care să-l surprindă pe tata, şi să înteţească aura magică din jurul casei. Astfel, aşa cum era de aşteptat, tot în miez de noapte, făceam brainstorming pe muzică şi împleteam noi vrăji. Acum, să nu vă închipuiţi că ne limitam la culori şi nuanţe clasice. Am beteală neagră, cu fire argintii. Globuri de culoarea coniacului. Perdele albe de beculeţe. Arlechini şi măşti. Mănuşi de agăţat în brad, din sticlă, cu irizaţii aurii. An de an, alegeam o temă sau o culoare pentru fiecare cameră, făceam scheme şi planificam, mai ceva ca generalii de pe front. Eram atât de încăpăţânată, încât până nu puneam ceva şi în băi, nu o lăsam pe mama să doarmă. Atât de malefică eram.

Cadourile le ofeream mai mult ca un simbol; niciodată nu au fost o necesitate. În familie, ne oferim mereu cadouri, „organizăm” surprize, fără un eveniment special, fără să avem nevoie de un motiv ca să facem o bucurie cuiva. De Crăciun, cel mai mare, mai frumos, mai important şi mai deosebit cadou este familia. De altceva nu aveam nevoie atunci. De altceva nu am nevoie acum.

Sărbători fericite tuturor!”

Nicoleta Tudor

„Nametii invaluiau casa. Incepeau pregatirile pentru Craciun. Cuptorul din curte era dezapezit si pregatit pentru cozonaci, iar febra pregatirilor ne cuprindea inclusiv pe noi, nicoleta-tudorcopii. Pregatirea camerei pentru a-l primi pe Mos Craciun era foarte importanta, macar acum eu si sora mea geamana trebuia sa il convingem ca am fost cuminti si harnicute. In timp ce strangeam hainele, bucuria ne umplea sufletul, cu gandul la bradul pe care urma sa il aduca Mosul, in timp ce noi dormeam, bineinteles. Inchideam ochii si imi imaginam cum ma trezesc in ajunul Craciunului, cu noaptea in cap, pentru ca mergeam cu colindatul pe la vecini, asa cum era datina, strigand „ne dati ori nu ne dati”, iar cei care dormeau inca, se trezeau pentru a ne darui colindete, covrigi, mere sau portocale si daca nu aveam noroc, chiar nuci. Dar mirajul Craciunului consta in luminitele care palpaiau de la instalatia din brad, care aparea ca prin minune, adus de Mos Craciun bineinteles, sub care avea grija sa ne lase si cadouri. Ne minunam cat de grijuliu este Mos Craciun, cum vine el in liniste pentru a nu ne trezi, desi ne straduiam sa nu adormim, pentru a-l surprinde, macar o data. Dar mama intotdeauna ne prindea ca nu dormim, chiar daca ne prefaceam, si ne spunea sa adormim daca vrem sa vada cat de ascultatoare suntem. Adormeam intr-un tarziu. Iar spre dimineata ne sculam cu sufletul la gura, atrase de lumina bradului, minunandu-ne de frumusetea lui, in timp ce priveam, desculte, cum luminitele se aprind si se sting, hipnotizandu-ne prin jocul de lumini. Ne imbratisam fericite, pentru ca mosul, in bunatatea lui, ne iertase si anul acesta, desi eram constiente ca numarul nazdravaniilor noastre se concretiza in firele de par alb care aparea la tamplele parintilor nostri. Cu bucuria Craciunului in suflet, mergeam la colindat, de unde ne intorceam cand traistele confectionate din prosoape, special pentru a colinda cu ele erau pline si nu mai le puteam cara. De cum intram in casa, ne invaluia mirosul imbietor care venea dinspre bucatarie. Mirosea intr-un fel, cum numai de Craciun putea mirosi. Sarmalele care clocoteau incet pe plita din bucataria bunicii, caltabosul care era aproape gata, carnatii care sfaraiau si ei in tigaie pe un colt al plitei, ne duceau fericirea la limite pentru ca eram dupa un post al Craciunului , iar bunica noastra era cerber in privinta asta. Toata familia tinea post. Toata familia se trezea, si urma bucuria deschiderii cadourilor. Mos Craciun, dragul de el, era atat de bun, incat aducea cadouri si parintilor nostri. Pana si pisica avea un pachetel mic. Se gandea el la toti ai casei.

An dupa an, retraiesc bucuria Craciunului, chiar daca, acum, stiu cum parintii mei picotau pe langa noi pentru a impodobi bradul dupa ce, intr-un final reuseam cu greu sa adormim. An dupa an traiesc bucuria impodobirii bradului, ascultand colinde, iar copilul din mine, viseaza la Mos Craciun care se strecoara silentios pe geam si pune cadouri sub brad. Copilul din mine se bucura in fiecare an, cand cu maini nerabdatoare desface cadoul primit. Copilul din mine se bucura de fiecare data, cand, in ziua Craciunului, vin colindatorii care striga la geam „Ne dati ori nu ne dati” iar clopoteii acestora rasuna vestind aceasta zi minunata, pe care o asteptam tot anul.”

Natașa Alina Culea

Poveste cu îngeri de scorțișoară

„Crăciunul copilăriei mele a fost la Tulcea, în orășelul aflat pe malul Dunării, lângă granița cu Ucraina.
natasa-alina-culeaMi se pare că a trecut un secol de atunci, şi, cu toate acestea, parcă totul s-a petrecut ieri, un nonsens încântător, nu-i așa? Pe atunci, tradiția era respectată cu sfințenie și toate lucrurile aveau o ordine anume. În familia noastră erau câteva astfel de reguli de la care nu ne abăteam din plăcerea de a le savura la timpul lor, stabilit de rudele noastre mai în vârstă — „Consiliul celor înțelepți”. De exemplu, în seara de Ajun ne duceam la mamaia și la tataia cu vicera (derivat de la вечер), deoarece rădăcinile familiei mele din partea mamei sunt mai mult ucrainiene și poloneze și se pierd în timpuri imemoriale. Ajungeam la casa lor aflată pe un deal după ce ne târșâiam șoșonii prin zăpadă vreo jumătate de oră și intram înăuntru cu obrajii reci și roșii ca merele domnești din pivnițele gospodarilor. Bunicii ne așteptau cu băuturi calde: vin fiert cu scorțișoară, felii subțiri de gutui și boabe de piper, și, bineînțeles, cu nelipsita cuchea — o fiertură din grâu cu miere, scorțișoară și nucă pisată. Lemnele trozneau în focul de sub lijancă (cuvântul derivă din rusescul лежать), un soi de pat făcut din chirpici de pământ în care buștenii ardeau ca într-un cuptor, dar un cuptor de dimensiunile unui pat pe care poți dormi tihnit sau hiberna toată iarna ca într-un cocon ceresc. Lijanca era acoperită cu o plapumă groasă făcută chiar de mamaia. Era un rai mai mic să te odihnești pe lijancă după ce ai umblat în crivățul ce bate prin zona Dobrogei și nu iartă pe nimeni, fie oameni, fie animale. Nu venea Moș Crăciun pe atunci, nici vorbă, dar venea Moș Gerilă. Ce-i drept, întârzia puțin pe drumul norilor, deoarece rușii ucrainieni strămutați în Dobrogea, tocmai din cauza trecerii la calendarul Gregorian, nu voiau să-și schimbe obiceiurile și datele sărbătorilor religioase, așa că, țineam „stilul vechi”(calendarul Iulian). Darurile noastre cu iz de portocale și biscuiți cu lămâiță ne așteptau chiar afară, acolo unde Moșul le așezase binișor în pungi foșnitoare aflate chiar lângă ușă.
 
— Dar de ce nu ne lasă cadourile pe horn, tataie? Nu zboară cu sania?
— Moșul este bătrân, Alinka, nu poate să se cațere pe acoperiș.
— Este bătrân tare? Câți ani are? Peste 320 de ani, poate?
— Mai mult. Este mai bătrân decât timpul… mustăcea el.
…Nu știam pe atunci că el era Moșul cel bătrân și generos căruia nu-i păsa câtuși de puțin dacă am fost cuminte sau nu, deoarece toți copiii meritau darurile lui.
 
În acele zile Crăciunul mirosea a lemn de brad, a îngeri și-a neclintire. A mâini calde de bunici.
Nu era fericire mai mare atunci decât să ies afară în zăpadă. Nu voiam să intru deloc în casă și rămâneam mult timp solitară după ce toți ceilalți copii erau deja în casele lor. Eram fermecată; contemplam nimbul zăpezii sub razele de lună, priveam stelele care păreau să mă împresoare din toate părțile ca un praf de magie nocturnă aruncată de zei peste oameni; visam la emoții neștiute. Casele erau acoperite de nămeți ocrotitori, cu coșuri fumegânde și ferestre mici, luminate de veselia reîntâlnirii ce domnea nețărmuit, cel puțin în ochiul copilului din mine uluit de splendoarea vremurilor în care oamenii trăiau în comuniune cu natura.
Vor mai veni acele vremuri? Dar au plecat cu adevărat vreodată? Sau vor rămâne mereu în retina memoriei ca niște povești cu îngeri de scorțișoară și ceas cu pendulă ce măsoară clipele inocenței?
Tic… tic… tic…”

Tu ce amintiri ai despre Crăciunul de altădată?!

 

EmM

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by keepvid themefull earn money