Iarna – anotimpul celor mai frumoase povești de iubire (#1)

Nu știu cum se face că cele mai frumoase povești de dragoste au loc iarna… Să fie oare iarna anotimpul dragostei și al romantismului…?! Să se fi înșelat poeții…?!

sweethearts-winterlove

Era jumătatea lui februarie și ne pregăteam să susținem ultimul examen din sesiune. Era unul ușurel așa că nimeni nu era stresat și cu siguranță, toți ne gândeam la ieșirea de diseară când aveam să sărbătorim prima sesiune trecută cu brio din viața noastră de studenți – cel puțin, noi, ăștia, bobocii. Ce pot spune?! Eram o gașcă de copii studioși, dar care știau să se și distreze. Însă… cu cinci minute înainte de ora la care trebuia să începem, Ralu dă buzna pe ușă, veselă nevoie mare, cu un zâmbet molipsitor ce-i acapara întregul chip. Ochii-i albaștri îi scânteia de fericire și era cât pe ce să nu bag de seamă că nu-l are atașat de mână pe Eduard – “jumătatea vieții ei”, așa cum el însuși se autointitulează.

– Hei, mai ușor că acum te văd pe jos! îi strig amuzată din locul pe care îl ocupam în amfiteatru.

– Nu, nu, deloc mai ușor! Când o să auzi vestea, o să sari cu amândouă picioarele în sus, nu ca mine, într-unul!

– Dar ce s-a întâmplat, draga mea?! La ora asta, doar trei – patru cocktail-uri Long Island și un sărut nebun cu un brunet cu ochi albaștri m-ar face să sar în sus!

– Haha, ce funny ești tu! spune Ralu, apropiindu-se.

Și-a trântit geanta pe locul din fața mea și s-a întors șușotind complice:

– Imediat după examen, fugi acasă, faci un bagaj și ne întâlnim la gară!

– Ceee?! De ce? Unde trebuie să merg?!

– La cabana lu’ bunu! L-am convins în sfârșit să ne lase să petrecem un weekend de pomină acolo! A zis că merităm după sesiunea asta!

Într-adevăr, instantateu un zâmbet tâmp, asemănător cu cel pe care-l purta Ralu acum cinci minute mi-a cuprins întreaga față. Deja visam la pârtia ce mă aștepta… când mi-am adus aminte de angajamentul pe care-l aveam la 12.

– La naiba, Ralu, știi că la 12 trebuie să fiu la revistă să predau portofoliul!

– Nu-i nimic, n-am uitat! Am luat bilete pentru trenul de 14.52! Nu termini până atunci?! Oricum, vin după examen cu tine la cămin, îți faci bagajul și ți-l iau eu. Tu să vii direct la gară! Biletele deja le-am luat!

Hmm… bineînțeles că prietena mea se gândea la tot, doar era organizatoarea grupului!

– Doamne, ești nebună! Când ai avut timp să faci toate astea?! Știi că e doar ora 8 dimineața, da?!

– Heiiii, dacă vrei să știi, am aflat de aseară minunata veste și azi dimineață doar am trecut pe la gară să iau biletele! Suntem mulți și vroiam să mă asigur că stăm cu toții, iar dacă bunu’ a promis că face cinste cu drumul, am zis da-o-ncolo de reducere că era mai important să fim împreună!

– Oooo, ce bine! Dar ce nu m-ai anunțat de aseară?! Și mulți… cât de mulți, mai exact?!

– Te-am sunat, drăguțo, dar aveai telefonul închis, iar pe facebook n-ai fost conectată! Și… ăăă… păi suntem destui! Adică sunt eu cu Eduard, tu, Iulia cu Vlad, Ale cu Adi, Ioana cu Tudor, Crina cu Laur și… ăăă… o să mai vină un băiat, prieten de-al lui Adi… nu mai știu cum îl cheamă!

– Aha… deci pe scurt, e excursie pentru cupluri! Hai mă Ralu, ce naiba, știi că urăsc când se întâmplă asta!

– Nu nu! N-auzi că mai vine un băiat?! Și vine singur! Știu că tu nu prea suporți fetele din afara găștii noastre și ca să nu te aud iar cu placa asta cu cuplurile, am făcut brainstorming pentru un băiat potrivit pentru tine.

Rânjește și nu-mi place deloc ce spune, dar nu mai pot să-i dau vreun răspuns că intră proful în clasă și începem examenul.

După o oră jumătate, părăsim amândouă amfiteatrul și ne îndreptăm spre ieșire. Tot drumul spre cămin o toc la cap pe Ralu pentru hotărârile astea pe care le ia mereu și tentativele fetelor de a mă cupla. N-am găsit niciun băiat potrivit până acum și pace! Am doar 19 ani, nu’s vreo babă nemăritată și nici nu’s chiar așa de disperată după băieți. Adică ce-mi lipsește?! Sexul, cum spune mereu Ralu? Ha, nu știu cum îți poate lipsi ceva ce n-ai încercat niciodată! Mai găsesc și eu câte un băiat prin cluburi, dansez, mă distrez cu el, am parte de o sesiune de giugiuleală și atât. Dacă a doua zi când ne vedem la o cafea, deschide gura și mă determină să fac cale întoarsă de câte aiureli scoate pe gură, e vina mea?!

Am făcut rapid geanta, îi sun pe ai mei să le spun de noile planuri și că probabil pe duminică seara o să ajung acasă și-mi înfașc portofoliul ca să merg la sediu. Sunt studentă la Jurnalism și pasionată de fotografie. Nu știu dacă voi sfârși prin a scrie articole sau voi fi doar cea care se va ocupa de asigurarea fotografiilor, dar mă bucur că echipa de la Chic mi-a dat această șansă. Alerg la stație, schimb vreo două autobuze, iau și un tramvai o stație… Lung și complicat drum mai e, dar va merita tot efortul dacă voi reuși să ocup un locșor la cea mai trendy revistă pentru femei din țară.

Când ajung, fac un efort să-mi netezesc rochița și să-mi rearanjez claia de păr, mă șterg un pic sub ochi pentru că mi-a curs o bobiță de rimel și pășesc cu încredere în clădire. După ce am primit indicațiile unde se află birourile redactorului-șef, îmi fac loc printre coridoarele pline de oameni tineri, zâmbitori, colorați. Pare fix genul de colectiv în care mi-ar plăcea să mă integrez. Întâlnirea nu durează mult, dna Mirela este mai mult decât încântată de portofoliu, îmi mărturisește chiar că îmi urmărea blogul de ceva timp și job-ul se pare că era al meu încă de dinainte să vin la interviu. De la 1 martie voi începe munca (Haha, funny, nu?! Sper ca colegii să mai aibă un mărțișor în plus și pentru mine! ). Un part-time mișto și prima cărămidă la temelia clădirii unei cariere în domeniul dorit.

La 2 ajung la gară și realizez că iar am telefonul închis, bateria descărcată probabil. Fir-ar să fie de Candy Crush! Încă sunt addicted de prostia aia! Cum dau acum de ei?! E sfârșitul sesiunii și gara geme de oameni! Mă hotărăsc să intru în KFC să-mi iau o cafea și un meniu la pachet că sunt convinsă că mi se va face foame că n-am reușit să înghit nimic din cauza emoțiilor azi! Și rămân aici, la o masă… realizez că e imposibil ca Ale să nu-și ia nenorocirile alea de brioșe și mă îndoiesc că au ajuns deja. Nu trec 10 minute că-l văd pe Adi intrând grăbit pe ușă. Mă ridic, îl salut și aștept să-i facă plinul iubițicii pofticioase.

– Hei, Adi! Cine e prietenul ăsta al tău de vine cu noi?!

Cu un aer ușor vinovat, Adi clipește des, deschide gura, o închide și-și pleacă privirea… Ezită. Deja nu-mi place reacția lui. Îl știu pe Adi de când eram țânci și-mi dau seama că nu e a bună.

– Știi… să nu te superi, te rog, dar… l-am cam adus pe… Marius…?!

– Mă întrebi sau îmi spui?! Care Marius?!

Îl văd ridicând ușor privirea și îndreptând-o spre dreapta lui… Îl urmăresc și dau cu ochii fix de el… o viață întreagă de nu l-aș mai fi văzut, ar fi fost perfect! Întorc capul brusc, îl pironesc cu o privire plină de promisiuni de retribuții pe Adi care are decența să adauge:

– Nu te supăra pe fete, te rog. Doar Ale îl cunoștea, știi bine. Și ea, ca și mine, s-a săturat de războiul ăsta dintre voi și am crezut că e cea mai bună ocazie să faceți pace o dată pentru totdeauna!

– Pace, ah?! V-arăt eu, vouă, pace!

Îl ameninț și mă îndrept grăbind pasul apăsat spre Ralu, salutând gașca în trecere, nesinchisindu-mă de așa-zisul nou băiat. Ale mă urmărește cu o privire tristă, iar ceilalți sunt curioși. Știu că nu sunt niciodată grosolană și chiar sunt sociabilă și-mi place să cunosc lume nouă, iar dacă mă gândesc bine, înțeleg fetele care au crezut că Marius poate fi o partidă excelentă, dar… ele nu știu că el nu e un necunoscut pentru mine. E Nemesis-ul copilăriei mele! E dușmanul meu de moarte! Întind mâna după geanta pe care o ținea Eduard și spun scurt:

– Schimbare de planuri: eu nu mai vin.

– Ce?!

– De ce?!

– Cum?!

– Nu se poate așa ceva!

Întrebări și exclamații din partea fetelor, doar Ale, Adi și Marius stau deoparte, fără să scoată un cuvânt.

– A intervenit ceva?! mă întreabă Ralu, vizibil supărată.

– Nu! Doar că m-am răzgândit. E o ieșeală de cupluri și n-am ce căuta.

– Haide, Lara, nu fi așa! Am mai vorbit de un milion de ori de asta până acum și nu cred că vreodată te-ai simțit în plus cu noi! Plus… tu ai văzut tipul?! Garantat, o să-ți placă! E un geniu, frumușel de pică, și e și brunet! Niște lentile de contact îi trebuie având în vedere că verdele ăla e prea departe de seninul cerului pe care îl visai tu, dar dacă m-ai întreba pe mine, nu i-aș schimba deloc.

– Eh, uite că nu te întreb pe tine! Nu vreau și pace!

– Haide, scumpo! Vreau să ne distrăm cu toții… Nu pot să plec și să știu că pe tine te-am lăsat singură aici…

– Stai liniștită! Nu mă deranjează! Mă duc acasă și gata.

– Lara… nu face asta, te rog!

– Lara… în sfârșit, Ale îndrăznește să se apropie. Știu că n-am procedat bine, surprinzându-te așa, dar înțelege-ne și pe noi… Vă iubim pe amândoi, sunteți cei mai buni prieteni ai noștri și se pare că n-o să scăpăm unii de alții prea curând. E timpul să faceți pace! Dă-o-ncolo de treabă, cinci ani de chin pentru o prostie?! Erați copii, n-avea minte! A trecut, gata! Ne-am săturat să facem planuri separați și să nu ne putem bucura de compania amândurora în același timp!

Deodată, realizarea se vede pe fețele fetelor…

– Vă știți de dinainte?! întreabă Crina.

– Mda.

O voce groasă se aude deodată fix din spatele meu, reușind să mă sperie pentru un moment prin intervenția neașteptată.

– Nu ne mai cunoaștem.

Fac o întoarcere bruscă și mă trezesc față în față cu însuși diavolul cu ochi verzi.

– Adică?! Ce vrei să spui?! întreb nervoasă.

– Simplu.

Îmi întinde mâna dreaptă.

– Îmi pare bine. Eu sunt Marius. Sper că ne vom înțelege de minune în zilele ce vin, că le vom oferi prietenilor noștri un moment de fericire, zice uitându-se spre Ale și Adi, și că, cine știe?! Poate vom reuși să ne simțim și bine împreună.

– Ha! Ce glumă bună! În vecii vecilor Amin, NU!

Ochii i se întunecă cu o nuanță, mâna îi coboară pe lângă corp și se apropie la câțiva centimetri de mine. Inima începe să mi-o ia razna în corp, respir precipitat și mâinile mi se încleștează în pumni.

– Hmm… la fel de drăcoasă ai rămas, nu?! N-a reușit niciunul să te îmblânzească până acum?! Nu-i nimic! Am eu ac de cojocul tău! îmi șuieră amenințător la ureche, Marius.

Îmi pun pumnnii în mijlocul pieptului său și încerc să-l împing, dar nu se clintește niciun pas. Chicotește ușor și ochii îi strălucesc. Mă enervează și mai rău.

– Ugh! Fă pași, piticot! îi strig, folosind numele de “alint” din copilărie.

M-apucă de braț și…

– Cu mare plăcere, căpșunică! Dar în direcția aia! îmi face semn cu capul spre peron. Iar tu vii cu noi! Nu vrei de bunăvoie, nu-i problemă, te iau pe sus! “Piticot” a crescut, în caz că n-ai observat! Și s-a cam săturat și de figurile tale

– Dar cine te crezi, mă?!

– Marius mă cred! Ăsta sunt. Ți-am zis că nu ne cunoaștem. Îmi ia bagajul din mână, îl dă înapoi lui Eduard, și-apucă troler-ul lui și cu cealaltă mână mă trage după el.

– Hei! Cu cine naiba crezi tu că te comporți așa?! nervoasă, încerc să mă desprind din prinsoarea lui, dar eforturile sunt în zadar. E clar că “piticot” a crescut, lua-l-ar naiba să-l ia! Nu că n-aș fi știut asta… am urmărit destul pozele prietenilor mei de pe facebook în care era și el ca să nu fi descoperit noile “mutații”. S-a înălțat, s-a lățit, s-a mărit. Ha! Ce descriere mișto!

– Ți-a crescut cumva și păr pe piept?! Ești bărbat acum?! Sau te crezi vreun Tarzan modern?!

Se oprește deodată, își apropie gura aia păcătoasă de-a mea, făcându-mi pulsul s-o ia razna, ca în ultima secundă s-o îndrepte spre ureche și să-mi spună cu încredere:

– O să afli tu cât de bărbat sunt la noapte!

Pentru câteva secunde, rămân încremenită. Nu mai am nicio replică isteață la purtător!

– Pffftttt… Aha. Sigur. Stai p’aci că bagă pui cu gâtul într-o parte!

– Te crezi amuzantă, căpșunico?! O să te fac să-ți înghiți toate cuvintele, crede-mă!

– Mmhhmm… sunt siguuuurrrrăăă…

– Haide, Lara, mișcă-te! În ritmul ăsta, o să pierdem trenul! Ai timp 3 ore până la Bușteni să sari pe el și încă 3 zile pe urmă! o aud pe Crina, amuzată, în dreapta mea.

– Hardy har!

Abia acum am realizat că am avut spectatori în tot timpul ăsta și-mi rotesc privirea spre prietenii mei care ne privesc amuzați.

– În ritmul ăsta, sigur n-o să ne plictisim în următoarele zile, comentează Vlad.

– Bine, dar să-mi dea drumul! Pot să merg și singură! spun înfrântă, încercând să mă eliberez din nou din mâna lui Marius.

– Și să risc iar o scenă?! Neah, înghite, căpșunico și mergi! Nu mai e mult până la peron.

– Băi frate, încetează cu prostia asta! Nu mai am 14 ani!

– Am observat, stai tu liniștită! vocea-i se transformă-n răgușeală.

– Oh, Doamne! Zici că-s făcuți unul pentru celălalt! Să se împungă toată ziua! bolborosește Ralu în fața mea.

– Vezi că te-am auzit! îi strig.

– Și ce?! Ți se pare că mi-e frică de tine?! Oricum, ai mâinile pline deocamdată! Și presimt că așa va fi și în următoarele zile, termină cu voce joasă, plină de veselie.

– Vă arăt eu vouă! ameninț din nou și merg hotărâtă spre tren, de data asta, încercând să-l trag eu pe Marius după mine. Bineînțeles că ține pasul cu mine. Sunt nervoasă. Fumeg. Ce naiba i-a apucat pe A&A cu ambuscada asta?! A trecut atâta timp și mergea totul ca pe roate. Fiecare aveam timpul nostru de ieșire cu ei, nu ne încrucișam drumurile nici măcar la petrecerile de zilele de naștere, iar eu aproape uitasem umilința lui Marius. Un chicotit mă trezește din gânduri. Mă întorc furioasă, observând că Marius stă pe loc.

– De ce naiba te-ai oprit?! Nu ziceai că pleacă trenul?

– Mda, o pleca, numai că ăsta e peronul. Tu nu știu unde naibii te duci așa furioasă!

Schimb direcția fără să-i mai dau satisfacția unei noi replici și mă alătur Ralucăi pentru a o întreba de locuri. Am un fix să stau doar pe locul ce mi-a fost dat și ea știe asta.

– Ăăă… știi… biletul tău e la Ale, îmi spune încurcată. Ești în același vagon cu ea, Adi și… Marius. Acum înțeleg de ce a făcut aranjamentul ăsta. Iartă-mă!

– Da, sunt convinsă că ești sinceră! Pe o scară de la 1 la 10 cât de curioasă ești în privința istoriei dintre mine și Marius?!

– 20+!! exclamă încântată.

– Și o să ajungi la 100+ pentru că n-o să afli nimic! îi strig înciudată, îndreptându-mă spre fericitul-deocamdată-cuplu, actuali-foști-bestfriends!

Trei ore rămân bosumflată și nu spun nimic! Îmi scot tableta din geantă și joc orice tâmpenie pe care o am instalată. Deși au fost numeroase încercări de a mă atrage într-o conversație, am tăcut mâlc. Marius a stat lângă mine și de câte ori ne atingeam, aparent din greșeală, inima mi-o lua la trap, iar corpul era cuprins de-o fierbințeală. La naiba! Ce-or fi cu reacțiile astea?! Nu’s normale!

Ajungem în sfârșit la Bușteni și mă grăbesc să ies la aer curat, să pot să prind un moment de respiro înainte ca atmosfera să fie iar poluată de Marius. O dată ce ne strângem toți, ne îndreptăm spre cabana Ralucăi, ea conducând grupulețul.

E superb peisajul. Orașul bâzâie de oameni, zici că-i un cor de albinuțe fericite într-o pădure de salcâmi. Aglomerație, oameni veseli, exclamații de jur împrejur. Trag cu putere aer în piept și expir încet. Repet de câteva ori. Asta e viața mea, asta îmi place. Agitația. Zumzetul. Râsetele. Zăpada. Munții plini ce se zăresc în depărtare. Țurțurii de la streșini. Oamenii de zăpadă așezați ici-colo pe stradă. Fulgii mici ce cad în continuare din cer. Doamne, ce iubesc iarna! Dar mi-e frig… sunt încă în rochița de azi. Am colanți ce-i drept, dar ghetuțele îmi sunt scurte și neîmblănite, iar cum rochia e relativ subțire, geaca nu face față căldurii de care am nevoie în clipa asta. Încep să tremur ușor, dar mă consolez când o aud pe Ralu că nu mai e mult până la cabana. Restaurantele, și de-o parte și de cealaltă a străzii, sunt pline ochi de clienți si mi-aduc aminte că n-am apucat să mănânc nici în tren. Totodată, mi-amintesc de Marius și zâmbetul îmi piere de pe față. S-a dus un 40% din fericirea mea! Eh, o să-l evit iar și scap! Îmi spun în gând, dar ceva mă împiedică să fiu pe deplin liniștită cu aranjamentul ăsta. Am și un presentiment rău. Cine știe ce s-o mai întâmpla de data asta?! Adâncită în gânduri și în admirarea peisajului din juru-mi, nu-mi dau seama când ne oprim la cabană. Cabană?! Am zis cabană?! La naiba, asta e o vilă!

– Păi bine mă Ralu, tu aveai așa ceva și până acum nu te-ai gândit să ne spui și nouă?! zice Ioana.

– Eh… poveste lungă, dar nu prea am mai venit aici în ultimii ani și d’asta… ne spune Ralu cu un glas ușor întristat.

Eu știu povestea… bunica ei a murit aici acum patru ani și de atunci bunu’ a refuzat să mai țină casa deschisă pentru turiști. Când și când, mai vin părinții ei să se relaxeze în vreun weekend sau să mai facă curățenie. Descuie ușa, oprește alarma și așteaptă să intrăm cu toții, să ne descălțam și mă lovește cu bomba fix în moalele capului.

– Cheile le pun în coșuleț aici. Nu cred că o să aveți nevoie de ele că ori plecăm cu toții, ori va rămâne cineva în casă, dar pentru orice eventualitate. Sunt șase camere, șase… cupluri așa că duceți-vă să vă alegeți ce cameră doriți! Eu o iau pe cea de la mansardă că aceea e făcută special pentru mine. Bucătăria e jos. Din ce-a zis bunu’ avem cu ce face câteva grătare și ingredientele de bază… pentru restul, la cumpărături. E câte o baie la fiecare etaj așa că vedeți cum vă împărțiți. Ah, și nu umblați la bar, vă rog! Așa cum am stabilit deja, o să ne cumpărăm băutura! Nu vreau să le nenorocesc rezervele alea scumpe și fancy alor mei ca pe urmă să nu ne mai lase să venim aici!

După ce a trântit bomba cu șase camere, am auzit restul ca prin ceață… Genial! Bineînțeles că și-au făcut planul să dorm în aceeași cameră cu Marius! Vai, ce ajutoare de nădejde îmi erau ele!

– Vreo cameră cu două paturi există? întreb eu.

– Sigur, răspunde zâmbind ironic Ralu. La etajul 1, cea de pe dreapta.

– Perfect! Aia e a noastră!

– Ce m-ai rănit, căpșunico!! Adică nu vrei să împărțim același pat?! Să știi că nu strâng așternuturile în jurul meu! exclamă dramatic Marius, punându-și chiar și mâna pe piept, în dreptul inimii, iar ceilalți izbunesc în râs. Nenorocirile alea de smaralde scânteiează drăcesc.

– Nu, dar eu prefer să le strâng având în vedere că dorm dezbrăcată! îi arunc sarcastic și plec pe scări în râsetele zgomotoase ale celorlalți.

Nu dorm dezbrăcată. Ar fi și culmea la temperaturile de aici pentru că oricât de cald ar fi, sigur nu e de așa ceva. Plus, am detestat dintotdeauna cum se simte materialul așternuturilor pe pielea goală.

La etaj, deschid ușa camerei și surpriză. Niciun rahat de două paturi! E unul matrimonial!

– Raluuu, te omor! Asta nu e de glumă și chiar nu-mi mai e aminte! zbier din capătul scărilor. Deja răbdarea mea a ajuns la limită!

– Ce e, ce s-a întâmplat?! mă întreabă neliniștită, urcând și ea scările.

– Hai nu mă mai lua de fraieră! Nu’s două paturi în camera asta! E unul singur! Zi-mi în ce cameră sunt. Acum pe bune.

– Măăă… o văd cum își rotește privirea pierdută. Pe cuvânt că asta era cameră cu două paturi. Hai să mă uit peste tot, poate or fi făcut schimbări de mobilă, ceva.

În cinci minute face turul casei și din păcate, se pare că nu mai e nicio cameră cu două paturi. Halal modificări! Ce-au făcut din casă?! Special pentru cupluri doar?! Mda. Resemnată, mi-arunc geanta pe pat în aceeași cameră și încep să-mi scot îmbrăcămintea și s-o așez în dulap. După ce termin, mă trântesc un pic și deschid televizorul. Un pui de somn ar fi perfect până diseară. Am fost extrem de obosită zilele acestea, iar aerul de aici deja m-a dat gata. După vreo două ore, o să fiu ca nouă.

Catadicsește și Marius să vină într-un târziu în cameră, dar deja eram în starea aceea de semi-somn și nu m-am sinchisit prea mult de el. Am preferat să fac abstracție de prezența lui și să alunec mai bine în lumea viselor.

EmM

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by keepvid themefull earn money