Scrisorile lui Mimi: “A noua scrisoare” by Helen Sipos

Draga mea prietenă,

Este o zi ca niciuna de până acum. Te va surprinde, poate. Vei spune poate și tu că dramatizez, cum spunea Colonelul când mă supăram pentru dureri de nedescris pe care le internalizam profund. Eu sunt prima care regret că m-am născut cu suflet atât de sensibil. El era mai egoist, Dumnezeu să-l ierte. Nu vreau să-l vorbesc de rău dar de multe ori mă întrebam dacă îl mișcă ceva cu adevărat. Unde dispare, uneori pentru lungi perioade de timp, bărbatul sensibil, de care m-am îndrăgostit. Nu-și lăsa sufletul la vedere niciodată. Doar în intimitate ce puteam cunoaște ce simte cu adevărat, dar și atunci cu teamă, reținut. Eu l-am iubit mai mult decât viața. A durat foarte mult până a înțeles, până a simțit la fel, și a trebuit să vină ultima clipă ca să spună ce-am însemnat pentru el.

Dar nu îți scriu ca să mă plâng de soartă. Oricum nu ar conta. N-am reușit să schimb nimic în ea.

M-am acuzat de egoism zilele acestea. Visul despre care ți-am povestit era oare o dovadă că o vreau pe Ruhi doar pentru mine? Am ajuns oare atât de rea și fără suflet încât am proiectat dorința într-un vis nepermis? Nu mă va pedepsi oare Dumnezeu că gândesc așa, că îmi doresc ceva la care nu am dreptul?

Din păcate, draga mea, acest vis s-a împlinit. Orice rău mi se va întâmpla în continuare, merit.

Am avut bucuria, după ce ați plecat voi, să vină Ruhi să stea cu mine 2 zile în weekendul următor. Ne-am simțit ca două surori. Ne-am plimbat pe Calea Victoriei, am intrat în toate magazinele, când picioarele mi-au cedat, am băut o cafea în Valea Regilor. Știu, noi două n-am mai fost acolo de doi ani. Poate, data viitoare când mai vii în București, reușim.

Plecase Ruhi acasă și mă gândeam la ea, zâmbeam de bucurie, când telefonul a sunat.

– Mimi!!! – țipăt disperat cu voce transformată în geamăt. M-a cutremurat. Am înțepenit la telefon și-am ascultat cea mai intensă durere ce mi-a fost dat să aud de la un om atât de drag.

– Mimi …. vino repede…. să vină cineva… mama…. nu mai mișcă… nu respiră… nu știu dacă mai e vie…..!!!!!

– Ruhi, nu! Te rog nu spune asta. Mă sperii copilă. Nu poate fi adevărat!

– Te implor, Mimi, cheamă pe cineva! Nu știu ce să fac!

– Stai, puiul meu, stai să-mi revin. Poate e leșinată. Îl chem pe Costache… pe Călin…. ajungem îndată! Nu plânge, te implor, ți se va face rău și ție!

– Repede, Mimi, te rooooooggggg…. orice minut contează!

– Zbor, iubita mea! Nu dispera!

Nu știu ce am spus la telefon, cu cine am vorbit, cert este că au sosit pe rând și costache, și Călin, Mati veni în fugă de sudoare năclăit. Am îngăimat ceva, nu mă întreba ce vorbe mi-au ieșit pe gură. Am pornit.

Cum am ajuns, nu mă-ntreba. Clipa se oprise în loc parcă pentru totdeauna. Mintea, sufletul îmi zbura, mașina parcă nu se mișca.

Ușa se trânti de perete și am văzut suferință pură, inumană durere. Chip distorsionat de lacrimi, ochi goi, umflați de plâns teribil, voce transformată în geamăt prelung.

– Aici, în dormitor … – atât a putut spune. Noi am năvălit toți buluc. Parcă dormea biata Ella, doar că pieptul nu se mișca deloc.

– E inconștientă – spuse o voce de bărbat. Cred că a înghițit pastile. E o capsulă sub pat. Parcă vorbea Mati, dar nici asta nu mai știu. Mă luase leșinul de frică, de durere. M-am trântit pe canapea și mă uitam în gol. “Doamne, n-o lăsa să moară, te implor! N-o pedepsi pe ea din cauza nemerniciei mele. A suferit cumplit și până acum!”

– Suflă … – zise altă voce. E în comă. Nu știu cine a vorbit. Cred că eram în transă.

– Da, o urgență medicală. E inertă. Cred că a vrut să se sinucidă. În cât timp ajungeți? – am mai auzit. Apoi, parcă cerul a murit deodată și-o liniște mormântală ne-a acoperit.

– Vin în 10 minute. – anunță Călin. Să n-o mișcăm. Mimi! Trezește-te, ai grijă de Ruhi.

Am tresărit. Unde-mi era capul când copila suferea?! Ce fel de ființă sunt că stau ca o vacă în loc s-o țin în brațe, s-o mângâi, să-i fiu alături?!

Veni salvarea și dusă a fost biata Ella, în brațe vânjoase de paramedici. Ea, inertă, și acum o văd întinsă pe targă, o mână de om obosit să mai lupte cu viața. Oricine cedează după chin prelungit. Iar dacă mintea s-a îmbolnăvit, corpul fizic cedează și el, in timp. Suferința sufletului nu se vede, nu se aude, ea țipase cât a putut, n-a fost nimeni s-o ajute. Nu mă miră că n-a mai putut.

Noaptea trecu în lacrimi. Plângeam amândouă cu disperare, cu teamă. Ce se va întâmpla?

Ziua veni cu tragicul final. Ella nu mai putuse lupta. Inima ei mult încercată cedase. Nu se mai trezise. Sfâșietor, draga mea, este până și să asiști la asemenea dramă, darămite să fii tu cea căreia i se ia și puținul sprijin pe care-l aveai. Și era numai vina mea. Va trebui să trăiesc cu povara nemerniciei mele. Am dorit-o pe Ruhi numai a mea. Pe Ella a costa-o viața. Nu mă voi ierta niciodată. Și îl uram pe Dumnezeu că mi-a împlinit visul. Nu dorisem niciodată așa ceva!

Nu meritam nimic bun în viață. Eram atât de norocoasă. Și am răsplătit bunătatea acestor oameni fiind un nimic. Meritam blestemată, pedepsită crunt, respinsă de oameni, pentru gândul meu.

Trebuia să fac ceva, orice, să mă căiesc, să fac pentru Ruhi raiul pe pământ. Viața mi-aș fi dat-o acum mai mult ca oricând. Dar, Dumnezeu nu mă lăsa să mor. Ș-atunci, am făcut singurul lucru pe care-l puteam. Am înfiat-o. Aveam o pensie bună, cei de la Adopții au tras din nas că eram bătrână, dar Mati a demonstrat că nu sunt singură pe lume.

Trecuseră 2 luni de când se-ntunecase viața. Încă sufeream amândouă și o purtam pe Ella în suflet. N-o vom uita nicicând. Era seară din nou și noi ne prefăceam că ne uitam la un film. Ruhi se ridică subit.

– Ce e, iubita lui mama, ți-e rău? – am întrebat îngrijorată.

– Trebuie să caut în șifonier.

 – În șifonier? Ce să cauți, puiul meu. Am făcut ordine ieri.

– Nu știu. SIMT că e ceva acolo. Trebuie să văd.

– Bine, căutăm împreună.

– Nu, Mimi, te rog nu te supăra. SIMT că trebuie să fac asta singură.

– Bine, iubita mea.

O lăsasem să facă ce vrea. Știam de mult că avea al 6-lea simț, oricât de ciudat îmi părea. Dacă ea simțea ceva, sigur așa era.

Reveni după 5 minute.

– Vezi, Mimi, din nou am avut dreptate. Era într-un buzunar de palton. Scrisoare de la mama.

– Scrisoare? Cui? Ție ți-e adresată?

– Nouă, Mimi. Mie și ție. Doar pe noi ne avea biata.

– O citim? Sau vrei s-o citești doar tu?

– O citim împreună. Vreau să auzi și tu.

Nu pot să-ți explic, iubita-mi Doina, câtă durere poate așterne o hârtie. Câtă disperare, ce depresie profundă. Doamne, dacă exiști, de ce permiți atâta răutate, atâta cruzime de nedescris?!

Iată scrisoarea:

“Dragele mele,

Vă scriu acum, când încă am mintea limpede, zic eu. Mai târziu nu voi mai putea. Vă rog, nu mă urâți. Nu plec pentru că nu vă iubesc. Dimpotrivă. Plec tocmai pentru că vă iubesc. Pentru că o iubesc pe Ruhi mai mult decât viața. Dacă aș rămâne, i-aș face-o coșmar. Așa cum mi-a făcut-o mie Victor în ultimii ani.

Nu mai sunt cu mintea sănătoasă, m-a înnebunit complet. Și nu pot să-i fiu povară fiicei mele. Știu cât ar fi de cumplit.

Da, s-a întors din nou. De ce? N-am să știu niciodată. După 10 ani de veniri, plecări, reveniri, plecări, din nou reveniri, m-a mai păcălit o dată.

Două luni m-am ascuns de voi toți, iubindu-l din nou. Nu-mi mai dădea vorbe de iubire ca altădată, ne-am întâlnit doar o dată,dar tânjisem atât de mult să retrăiesc cu el acele momente ce credeam că sunt iubire pură, încât m-am mulțumit cu oricât. Și el mi-a alimentat speranța că, poate, de data asta, nu va mai pleca. Că, poate, în sfârșit a înțeles ce dar i-a dat Dumnezeu prin mine.

Azi îmi scria “sper că m-ai visat de bobotează”, “îți jur legământ”, mâine a încetat să mai comunice. I-am scris, am sunat, am întrebat “Ce se întâmplă? Îmi spui și mie? Iar ai plecat?” nu mi-a răspuns decât eterul. Am plâns noaptea, pe-ascuns, să n-o speriu pe Ruhi. Am plâns când găteam. Am implorat Divinul să facă ceva. Sufeream îngrozitor. Nu înțelegeam ce se întâmpla. Totul a fost în zadar.

Într-o zi m-a sunat – după ce trecuse Ziua îndrăgostiților și 1 martie  în tăcere deplină de parcă murisem pentru el, deja – și a țipat la mine să încetez cu melodrama, că “n-o gust deloc.” “Să fim practici” – zicea. “Avem fiecare viața noastră.” Am leșinat. M-am scurs pe podea și nu mă puteam ridica. Bine că nu era Ruhi acasă. După un deceniu, asta îmi spunea. Uitase totul – iubirea, grija, înțelegerea, tot ce spunea cândva “îi mulțumesc lui Dumnezeu că exiști”, “sunt al tău”, “ești tot ce îmi doresc”.

Atunci am murit și eu. Sufletește. Nu mai am putere. Nu mai pot duce. Dumnezeu m-a pedepsit să iubesc un nenorocit. Prea multă suferință a fost…. am obosit…. mintea-mi e bolnavă…. nu mai rezist să renasc de fiecare dată….”

Scrisoarea rămase neterminată. Alunecase, biata fată, în somnul veșnic. Oricât mă durea dispariția ei fizică, măcar nu se mai chinuia. Ura, furia, puseseră stăpânire pe mine. Unde era acel nemernic, să-l ucid cu mâna mea?! Cum poți tortura pe cineva cu atâta cruzime cu voie?! Cât poate rezista oricine?! Dar nu puteam ucide. Eu eram om. Și dacă există Dumnezeu – am început să mă-ndoiesc – sper să-l chinuiască pe Victor până înnebunește, lent, cu cruzime, așa cum a făcut el cu Ella mea. I-a făcut viața coșmar în mod inutil. Blestemați fie toți ca el!

Mă iartă, iubită Doina, pentru înverșunare dar este inuman să torturezi om bun ca Ella până îl ucizi. De ce e omul mai rău ca o fiară?!

Nu mai pot scrie, de furie și durere. Te sărut pe suflet, ca întotdeauna.

 

EmM

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by keepvid themefull earn money