Scrisorile lui Mimi: “A opta scrisoare” by Helen Sipos

Draga mea prietenă,

M-am bucurat enorm de vizita voastră. Ema e un copil minunat. Am fost foarte supărată că n-am reușit să vin imediat după naștere s-o văd pe Andra și pe micuță, deși m-ai chemat.

Bătrânețea e nerușinată de multe ori și oricât mă strădui s-o ignor, ea își scoate colții și mă trezește la realitate. Picioarele nu mă mai țin, cum știi, iar călătoria e un chin. Nici coloana nu m-ascultă și șezutul prelung mă țintuiește apoi la pat câteva zile.

Știu că voi ați înțeles că n-am lipsit din indiferență, dar eu tot regret.

Am avut un vis tare ciudat, iubita mea. Când ți-l voi povesti, te vei minuna. Nici mie nu-mi vine a crede nici acum ce poate naște mintea umană, de parcă are un suflet al său.

Știam că visez, dar părea atât de real că am deschis ochii, țin minte, dar visul nu dispărea. Și-atunci mi-am permis să-l trăiesc pe deplin. Iată-l:

Se făcea că ne plimbam prin parc cu Colonelul, în anii buni, eram împreună și ne aminteam prin câte trecusem să ajungem aici.

– Țin minte, iubirea mea, că erai tare hotărâtă. Uneori mă și speriai cu câtă determinare credeai în noi. Indiferent ce făceam eu și cât de imposibil părea totul, tu credeai. Erai uimitoare!

– Hahaha … puiul meu, ți-am spus și atunci, repet și acum: sufletul îmi spunea că Divinul asta vrea de la noi. Știi și tu cât ne-am învârtit, cât am fugit unul de altul. Tot nu puteam pleca definitiv. Pe asta m-am bazat. Pe legătura organică pe care amândoi o simțeam, doar că tu te îndoiai. Îți era teribil de teamă de iubire.

– Așa este, micuța mea clarvăzătoare. – râdea.

– Nu-mi mai spune așa că te ghierăi, obraznicule! – râdeam împreună. Brațul mi se odihni pe umăr și știam că l-am înțeles pe Dumnezeu corect.

Pașii se bucurau de același ritm, inimile respirau același aer, de primăvară, de unire, de bine în sfârșit. Și nu eram singuri. Cumva, de undeva, se strecură în visul nostru Ruhi. Parcă era a noastră, pentru a ne completa.

Știu că-mi vei spune: “Era doar dorința ta infinită de a avea o familie completă ce n-ai avut-o nicicând.” Dar, nu pot nega sentimentul că visul însemna ceva.

Deși credeam că sunt trează și mă frecam la ochi, rațiunea îmi spunea să stau pe loc. Oricât de nebunesc părea totul, o forță invizibilă refuza să mă trezească. Mintea-mi spunea, Colonelul nu mai e, dar era lângă mine, îl vedeam aievea. Se juca cu Ruhi ca doi copii zănateci. Râdeau, se alergau, el o apostrofa în franceză, ea scotea limba și turuia în hindi, eu…. mă uitam cu drag și nu puteam să nu râd cât erau de amuzanți.

– A durat o veșnicie până ai prins-o cu tot sufletul pe Mimi, crezi că pe mine mă prinzi mai ușor? – țipa din depărtare zvârluga mică și îmi făcea cu ochiul conspirativ.

– Nu mă face să alerg ca nebunul după tine Ruhi, nu mai am 20 de ani! Mimi m-a prins pe mine că de nu eu nătăfleț rămâneam!

– Exact și acum plătești! Suta de metri trebuie să-i alergi ca să te iert că a durat atât până ai văzut că era s-o pierzi!

– Aoleu, Mimi, scapă-mă, e rea! Mai bine ceartă-mă tu, dar nu mă lăsa pe mâna ei! Asta mică mă ucide înainte de a-mi primi pedeapsa.

Dacă-i vedeai, Doina, te tăvăleai de râs. Nu văzusem atâta bucurie din copilărie. Și Colonelul era parcă altfel. Acea bucurie deschisă, sinceră, de copil, râsul cristalin, puternic ce cutremura văzduhul, tinerețea, încrederea în tot… era tot ce visasem vreodată. Acum chiar că nu mai voiam să mă trezesc.

Coalizau în iubire. Eu îi vegheam. Niciodată în toată viața nu mi-a fost mai clar ce menire aveam pe lumea asta. Și mă bucuram că apucasem s-o înțeleg. Că nu greșisem calea – Divinul nu m-a lăsat – deși tu știi de câte ori m-am îndoit, cât am încercat să scap de o iubire ce părea de neatins.

Acum îl înțeleg și pe el. Mult chinuit i-a fost sufletul până a ajuns la mine și nu mai credea că iubirea adevărată există. Iar dacă exista, nu putea fi a lui. Oricât îi arătam, oricât mă străduiam, se încăpățâna să nu creadă. Viața nu e ușoară, știi și tu draga mea, a noastră a fost telenovelă sadea.

Iar într-o zi, când aproape cedasem să mă mai chinui să-l fac să priceapă că ce ne-a dat nouă Soarta era neprețuit, că nu aveam dreptul să pierdem aşa ceva, s-a întâmplat miracolul. Lacrimi de bucurie îmi scaldă obrajii și acum, când îmi amintesc.

Apăruse în ușa mea neanunțat, ceea ce nu se întâmplase nicicând înainte.

– Am visat că te căutam și nu te găseam. Și m-a durut atât de tare în piept că… Iartă-mă că n-am înțeles. Nu mai plec, iubirea mea.

Atât a spus dintr-o suflare. Eu nu aveam cuvinte, înțepenisem în prag ca o proastă și plângeam. Așteptasem aceste vorbe 10 ani. Nu mai speram să le aud vreodată.

L-am luat în sfârșit în brațe ca pe un copil ș-am murmurat cu greu: – Îți mulțumesc că ai venit.

Acum visul acesta oare însemna că dacă înțelegeam înainte, dacă se putea, Ruhi ar fi fost a noastră, iar acum e doar a mea? Sau era și, poate, un semn că EL nici în moarte n-a mai plecat? Că nu există sfârșit de poveste niciodată? Eu asta am înțeles.

Brusc se lumină de ziuă și am simțit cum briza sărutului îmi șterse obrazul ușor ca un fulg ce în păr mi s-a oprit. Plecaseră amândoi, era camera goală, dar eu zâmbeam oricum. Divinul mă iubea și chiar ș-acum trăiam cea mai frumoasă poveste de iubire a tuturor timpurilor ce-au fost, sunt și vor veni.

Te sărut pe suflet și scrie-mi ades. Mi-e dor de vorbe câteodată…..

 

EmM

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by keepvid themefull earn money