Scrisorile lui Mimi: “A saptea scrisoare” by Helen Sipos

Draga mea prietenă,

Căutam zilele trecute ceva în multitudinea de lucruri pe care omul le păstrează, Dumnezeu știe de ce, o viață întreagă. Poate pentru că, dacă oamenii nu-i sunt alături, măcar lucrurile să-i țină companie, și am găsit ceva ce uitasem că mai există. O scrisoare pe care i-o scrisesem Colonelului cu mulți ani înainte de-a fi împreună în fapt.

Tu îmi înțelegi “melodrama”, cum o numea el, așa că îmi permit să ți-o trimit și ție.

Iat-o:

“Dragul meu,

E noapte și mintea călătorește spre tine, ca de fiecare dată. Îmi ești în suflet, chiar dacă departe. Îți scriu din dor și iubire, ca de atâtea ori, nu mă urî, nu mă certa în gând.

Sufletul a avut o călătorie de viață dificilă. Multă durere am strâns. Ți-o spun și ție. De ce? Ca să-nțelegi de ce “iubirea-ți” e așa cum este.

Mereu am fost sacrificată de alții, pentru alții. Am crescut brusc și fără voie. Când Moș Crăciun a murit pentru mine, aveam 9 ani. Și un singur vis. Să fiu iubită, așa cum eram. Să nu mi se mai ceară să fiu într-un anume fel, să fac ce nimeni nu mă întreba dacă vreau sau pot. Să însemn cea mai importantă ființă pentru cineva. N-a fost să fie.

Știi cât am fugit de tine. De mine, căci te iubesc de mulți ani. Soarta m-a sacrificat și-acum. Divinul m-a adus lângă tine când nu mai speram într-un drum. Și tu ai venit în viața mea, nechemat, pentru că voiai. Nu știi câtă fericire mi-ai dat așa.

Și totuși am fugit. Nu credeam că e posibil, oricât ai iubi, Divinul să facă un miracol pe strada cu atâtea dureri încrustate în urma pașilor mei.

Sunt momente în care cred că Divinul mi-a jucat o festă crudă. M-a adus lângă tine când tu nu credeai în iubire. Apoi…..m-ai făcut să cred că mă înșelasem. Mă adorai, mă doreai, cu aceeași disperare pe care și eu o simțeam. Apoi… amândoi fugeam… de noi înșine, de noi, de speranța că orice e posibil dacă-ți dorești cu adevărat.

Și Divinul ne aducea împreună din nou. Și-atunci, eu am înțeles. Nu aveam unde fugi de tine. Tu mereu te-ntorceai. Câtă grație divină se revărsa asupra noastră, e greu de explicat. Acea legătură organică ce alții o visau o viață întreagă, noi o aveam.

Și cum aș fi putut să n-o văd, să n-o simt, când o aveam în fața mea? Vocea, râsul, căldura din suflet și din trupul contopit cu al meu, gândul ce mă conținea tot timpul, cum puteam să le ignor? Divinul mă dăduse ție în dar și mie-mi dăduse visul în care trăiam. Eram vie pentru că mă iubeai. Eram femeia la care reveneai.

Apoi… se întunecă totul și pustiul mă cuprinse. Tu tăceai… Vorba-mi se pierdea în neantul care nu răspundea. Imploram divinul și acesta tăcea și el. Unde dispăruse totul într-o clipită crudă?! Muream…. încet, tânguitor….

Și renunțam. La viață, la speranță, la credința că Dumnezeu e bun și nu mă poate pedepsi pentru ce nu făcusem, așa cum mă pedepsiseră toată viața toți, mereu și mereu până când am ajuns a crede că sunt defectă eu. Că nu merit iubirea de nicăieri. Că trebuie să fiu într-un anume fel. Și nu eram capabilă să fiu altfel decât eram – un suflet tânjind după iubirea pe care tu mi-o dădeai – până când … din nou… nu eram suficientă, nu eram destul de bună, ca să stai.

Și când durerea mă ucidea lent și țipătul disperat se pierdea în eter, apăreai. Se lumina pământul! Cerul avea altă culoare! Durerea dispărea subit. Mă iubeai dacă reveneai. Puteam respira! Eram vie încă o dată, iar și iară….

Aceasta iubire mă ținea în viață.”

Uitasem, draga mea, de această misivă scrisă demult, în singurătate deplină. N-o scrisesem cu un scop. Nu credeam în nimic, trimițând-o. Dar Dumnezeu a fost milostiv….

Sunase telefonul a doua zi și vocea adorată spuse atât:

– Iartă-mă. Nu mai plec.

Nimic, iubită Doina, nu-mi doream mai mult. Fusese speranța mea zeci de ani. O iubire nesfârșită, fără final, doi oameni legați de Dumnezeu așa cum noi eram.

Și iată-mă, din nou melodramatică, mă vei ierta. Colonelul fusese toată viața mea. Încercată ne-a fost iubirea, dar a supraviețuit. Îi mulțumesc Divinului zilnic c-am apucat ce alții visează o viață în zadar. Și mă bucur că Tu ești printre cei favorizați. Mircea a suplinit tot ce ai îndurat. În sfârșit, ai și tu familia la care ai visat. Azi noapte am scris și-o poezie. Acum că trăiesc doar din amintirile cu Colonelul, poezia se naște mai des. Sper că-ți va plăcea. Ți-o dedic cu toată dragostea pământeană cu care mă iubea.

Doamne, în nesfârșita-ți milă,

Apleacă-ți privirea spre pământ.

Dă-le celor ce se iubesc

Al tău legământ.

Că-i vei călăuzi cum e mai bine

Să nu piardă iubirea ce le-ai dat-o-n dar

Să nu irosească timpul lor în zadar.

Te sărut cu drag și aștept să mă suni. E prea multă liniște în jurul meu.

 

EmM

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by keepvid themefull earn money