Scrisorile lui Mimi: “A șasea scrisoare” by Helen Sipos

Draga mea prietenă,
Așa cum ți-am promis, am revenit cu obișnuita epistolă prin care țin legătura cu tine de când te-ai mutat la țară. Știu că nu e departe de București până lângă Ploiești, dar eu nu mai călătoresc de mulți ani.
Țin minte că-mi trimiteai poze ale casei și grădinii pe mail anul trecut. Și acum mă apucă râsul când mă gândesc ce m-am modernizat. Mati mi-a cumpărat computer și m-a obligat să învăț. Deh, să fiu în pas cu moda, zicea el. De parcă de-asta nu mai puteam eu, dar uite că îmi folosește să țin legătura cu voi toți. Altfel, până ajungeau scrisorile mele prin poștă, eram expirată. Hahaha…
Dar să nu te mai țin în suspans. Știu că arzi de nerăbdare să-ți povestesc de Ruhi. Așadar, deschide-ți urechiușele și sufletul și citește…
De ce Ruhi? Pentru că ei îi place sonoritatea numelui și fiind fan împătimit India are pentru ea o rezonanță mistică. Și la urma urmei, de ce nu Ruhi? De fapt, o cheamă Miriam Smarandache. Da, un prenume neobișnuit cu care mama ei a înzestrat-o în speranța că va fi un om deosebit. Și a avut dreptate. Nimic nu este comun la ea. Iar caracterul demonstrează o raritate. Tatăl ei fusese sas pe jumătate, nu că asta ar conta. Acesta nu a fost prezent în viața fetei deloc. Spre fericirea tuturor, absența modelului masculin nu a avut nici un efect asupra lui Ruhi.
Chiar îmi place să-i spun Ruhi. I se potrivește. E ca o șoricică delicată, cu vocea suavă, capul mic străjuit de un păr lung, brun, cu ochișorii căprui veșnic întrebători și nasul mic și cârn. Gurița nu mai spun. Parcă râde tot timpul. De fapt, când râde Ruhi, râde și cerul, din toată ființa, și ochii se aprind de scânteieri pătimașe. Patima a moștenit-o sigur de la mamă. O femeie încercată și ea de viață, singură și plină de suflet. O bună prietenă a devenit și ea. Ella. Fostă soprană, la o răceală cruntă își pierduse vocea și ăia s-au grăbit s-o pensioneze. Acum se chinuie cu copiii răzgâiați ai altora, poate, poate, o scoate din careva un viitor artist. Fetele astea au cunoscut greutățile vieții din tinerețe. Le admir pentru curajul și stăruința cu care nu s-au abătut de la omenie și loialitatea principiilor cu care și noi am crescut.
Am cunoscut-o pe Ruhi și mama ei din pură întâmplare. Și dacă se spune că nimic nu este întâmplător, atunci, pentru prima dată în viață, înafara iubirii cu Colonelul, cred. Mi-au fost trimise aceste suflete nobile și curate cu un scop. Care? Încă nu știu, dar ceea ce știu cu siguranță este faptul că mi-au luminat bătrânețea.
Eram și eu băgător de seamă la festivalul indian anual “Namaste India” de la Muzeul Satului. Merg în fiecare an, precum știi. Mă bucur că ți-au plăcut cerceii pe care ți i-am dat de ziua ta acum doi ani. Îmi plac culorile, dansurile, nimicurile care se vând la preț destul de bun – îmi permit și eu câte un răsfăț deși Colonelul m-ar fi certat aspru că dădeam banii pe fiare. Doamne, uneori era tare sucit! Hahaha… o dată mi-a zis că-și va cumpăra și el un ceas – nu purta niciodată- ca să fie în ton cu fiarele pe care le purtam eu – adică brățările… Glumea, evident. Cunoștea femeia foarte bine și înțelegea aceste cochetării, dar îi plăcea la nebunie să mă șicaneze. Se uita cu coada ochiului la mine să vadă cum reacționez și râdea de se prăpădea dacă mă îmbufnam. Avea motiv să mă împace, zăpăcitul!
Sunt tare guralivă azi, draga mea, și tu nu mai ai răbdare. Știu. Pedepsește-mă data viitoare când vii în oraș cu un suc în Cișmigiu.
Deci, căscam gura la dansurile indiene, când, dând un pas în spate ca să nu mă nimicească o namilă de bărbat cu o cameră Nikon mai mare ca mine în timp ce filma, simt că am călcat pe cineva. Mă uit în spate rușinată, mormăi un “Mă scuzați” și când întorc capul, pe cine să vezi? O zvârlugă de fată, toată asudată – erau vreo 35 de grade la umbră- care mai că nu alerga în direcție opusă.
– Nu face nimic, doamnă. Eu am fost neatentă. Mă grăbesc la atelier.
– Ce atelier? – nu m-am putut abține să nu o rețin o clipită. Curiozitatea a învins când am văzut copilul ăsta care strălucea mai tare ca soarele amiezii.
– De hindi. Doriți să veniți? Vă aștept cu drag. – a ciripit vocea mică, ușor cântată.
– TU ții atelier de hindi? Dar câți ani ai, păcatele mele, copilă?!– râse atât de tare că răsună grădina și capetele începuseră să se întoarcă.
– Aoleu ce gafă am făcut, iubita mea! Iartă-mă. Am fost convinsă că ești elevă de liceu. – recunosc că m-am înroșit ca o scolăriță prinsă la copiat.
– Lăsați, doamnă, nu sunteți prima… cred că nici ultima. – și fugi ca o ciută, cu hainele colorate în verde și portocaliu fluturând în briză.
– Vin și eu! Unde se ține?! – am țipat după ea, crezând că, amețită ce eram, nu mă auzise.
– Înainte, la dreapta, apoi stânga. O să mă vedeți! – îmi răspunse continuând să alerge. Zbura, nu alta.
“Ce copil frumos și … viu!” A fost singurul gând atunci.
Evident că am mers la atelierul de hindi. A fost magnific, deși limba nu s-a prins de mine. Au niște litere desenate, draga mea, pe care mintea mea nu le percepe. Pesemne nici nu o va face niciodată, așa cum nu s-a întâmplat nici cu rusa ori japoneza. Când îi vedeam cum scriu, mi se întuneca mintea. Dar nu asta contează. Atelierul a fost foarte distractiv. Păpușa de Miriam ne-a încântat mințile și sufletele cu informații de cultură indiană, variații de limbă, culori, muzică… ne-a pus și să ascultăm una din piesele mele preferate “Khabi Alvida Na Kehna” – dacă am scris eu corect – în traducere “Să nu spui niciodată adio”. Știam eu că îmi place cu un motiv, deși versurile nu le înțelegeam. A fost piesa mea și a Colonelului în toți anii ăștia. O pusesem ton de apel pe telefon și chiar și acum mă înfior când îmi aduc aminte de emoțiile pe care le încercam când suna.
Ruhi a devenit cea mai bună prietenă a mea. Nu te supăra pe mine, dar depărtarea mă face să spun asta. Vă port în suflet pe toți, știi bine. Însă am și eu, ca orice om, nevoie de cineva lângă mine, cu care să pot vorbi când nu mai pot de dor.
Soarta a făcut ca Ruhi și mama ei să stea în chirie foarte aproape de mine, la Dristor, așa că putea veni la mine în Muncii când avea chef. Eu le vizitez rar, nu mă țin picioarele. Pierderea Colonelului o duc din ce în ce mai greu, draga mea. Știu, se spune că timpul vindecă orice rană, dar, în cazul meu, n-a făcut decât s-o adâncească pe zi ce trece. Deși vorbesc cu Divinitatea zilnic și mă rog cu credință și loialitate, nu-mi răspunde. Uneori mă cert cu Dumnezeu pentru că nu înțeleg de ce mi-a hărăzit atâta suferință. De ce mi-a încărcat sufletul de răni dacă până la urmă tot am pierdut? Atâția ani m-am chinuit pentru că EL era înfricoșat de iubire, de dezamăgire, de suferința care probabil o avusese cu EA înainte de a ne cunoaște. Altfel nu-mi explic comportamentul lui în primul deceniu în care i-am fost alături fără actele oficiale de mai apoi.
Nu ți-am povestit niciodată pentru că nu voiam să-l judeci. E greu să explic dacă tu nu l-ai cunoscut decât de suprafață. Noua ta viață cu Mircea era atât de frumoasă, ai avut și tu parte de multă suferință înainte, nu mă lăsa sufletul să te încarc și cu durerea mea. Acum, însă, nu mai pot tăcea. Se apropie ziua în care va trebui să-mi iau rămas bun de la lume și să-i fiu alături celui pe care l-am venerat atâția ani și nu vreau să plec fără să fi scos din mine tot. Iartă-mă, te rog, dacă te voi întrista.
Ruhi este singura ființă care mă cunoaște așa cum sunt. Nici ție nu ți-am spus mereu tot, din motivul de mai sus. Nu mă urî, te rog. Ruhi știe toată viața mea de parcă ar fi trăit-o alături de mine. Ciudate sunt căile vieții – viața mea îmi pare acum mai ciudată ca o telenovelă – hahaha.
Le simt ca “fetele mele” pe Ruhi și mama ei, Ella Stamate. Așa am să le spun mereu, cred.  Grea încercare a fost viața pentru Ella și poate și de asta i-a fost imposibil să învețe să iubească. Sunt sigură că iubea în adâncurile ființei sale acea minune de om care era Ruhi, dar nu țin minte să-i fi spus vreodată. De multe ori vedeam lacrimi în ochii copilei când îi povesteam de Colonelul. Ea ȘTIA ce spuneam. Ea ÎNȚELEGEA durerea omului care iubește cu disperare pe cineva care nu se poate manifesta afectiv decât extrem de rar și cu dificultate. Îți trebuie multă iubire, infinită și nestrămutată încredere, răbdare și dăruire de sine, ca să reziști lângă un asemenea om. Mai ales dacă tu ești opusul. Dar, vezi tu, draga mea, nu alegem pe cine iubim, așa cum  nu ne alegem nici părinții sau genetica. Pentru că nu iubim cu rațiunea, ci cu sufletul. Iar sufletul iubește necondiționat.
Fetele mele stau și azi în chirie, după mulți ani de muncă pentru Ella și tot atâtea lipsuri. Asta o necăjește tare mult. Nu prea se destăinuie, dar ochii de jad întunecați sub bretonul vopsit acaju ascund o mare, teribilă durere. O fi și singurătatea la care s-a auto-condamnat încă din fragedă tinerețe pentru a-și sluji familia: mama, apoi sora care a renegat-o fără motiv, nepotul care nici adio n-a rostit, dar mai e și neputința de a-i lăsa lui Ruhi măcar un locșor al ei.
Ella nu plânge niciodată. Cel puțin eu nu am văzut-o nicicând. Poate plânge în suflet. Eu plâng ades. Cu lacrimi mari, uneori furioase, alteori potolite. Sunt zile în care singura mângâiere sunt lacrimile acestea ce udă și pământul. Poate răsar flori. M-aș bucura.
Ruhi în schimb e deschisă, vivace, sonoră. Poate de asta ne și înțelegem atât de bine. Ea reverberează fiecare simțire a mea, iar eu o simt și când nu este în fața mea. Avea Colonelul dreptate: “Tu simți lumea, Mimișor. De asta te și doare totul. Ia și tu lucrurile mai ușor.” Dar… nu puteam…
Și acum când îți scriu mă doare timpul. Acel timp care trece prea repede, pe nesimțite și cu nesimțire, mai ales când ești fericită. Știi și tu cum e. Ții minte cum plângeai când Mircea pleca în delegații? Deși erați căsătoriți, tot ziceai: “Mi se rupe sufletul cînd îl știu departe, Mimi. Orele mi se par veacuri, zilele o eternitate.” Așa și este. Când iubești cu fiecare celulă a ființei tale, absența cât de scurtă a celui iubit este calvar. Bărbații nu înțeleg aceste lucruri, deci nu-l mai certa pe Mircea când te numește “plângăcioasă”. Se vede că ți-o spune cu drag.
Și mă doare trecerea prea rapidă a momentelor inefabile, de fericire și comuniune divină cu Colonelul. Și mă doare că nu le voi mai trăi nicicând în viața asta. Și sper cu naivitate că voi trăi în următoarea viață tot ce în asta Dumnezeu nu mi-a hărăzit. Trebuie să cred în ceva, draga mea, ca să-mi păstrez mintea sănătoasă.
Dar ajunge jelania mea…. să-ți mai spun de Ruhi. A stat la mine tot weekendul trecut. Am fost în extaz. Ella era ocupată cu meditațiile și Ruhi m-a sunat din senin.
– Alo? – a ciripit vocea mică. Mimi? Evident că îi îngăduisem să-mi spună pe nume. Mă alintam și eu cu tinerețea.
– Pui mic! Tu ești? – am țipat, cred, de bucurie.
– Hahahaha …. – sună glasul cristalin. Mimi, nu mai sunt pui.
– Ia taci! – m-am răstit cu iubire. Lasă-mă să te alint măcar eu. Nu-ți dori maturitatea, iubita mea. Viața nu e o plimbare în parc.
– Știu, Mimi, fac și eu pe deșteapta. și… Mimi, vin să te văd.
– Vino, șoricico, te aștept cu mare drag!
Vezi tu, Doina mea, copilul acesta s-a născut înțelept. De câte ori cedam nervos și voiam să-l urmez pe Colonel degrabă, ea mă certa.
– Mimi, mă faci de rușine. Nu ești mata o femeie puternică?! Te lași mata la necazuri și lași viața să te conducă?! Eu cu cine mai pun lumea la cale dacă mata pleci la Colonelul? Nu te las. Nu te las și gata.
Și mă săruta și mă îmbrățișa și mă alinta iar eu o lăsam și mă bucuram ca o pisică de căldura acestui suflet minunat. Cât de ușor este să faci un om fericit, draga mea, și, totuși, oamenii mereu uită asta ori amână totul până când nu mai este timp. Așa a făcut și Colonelul și poate de asta și plâng atât. A trebuit să simtă sfârșitul aproape ca să-mi spună ceea ce eu tânjisem să aud din gura lui 25 de ani.
– TU ai fost iubirea vieții mele de când te-am cunoscut, Mimi a mea. Știu, nu ți-am spus-o niciodată deși trebuia. Tu mi-ai dat totul și n-ai cerut decât iubirea mea. Iar eu… eu nu m-am priceput așa cum aveai tu nevoie. Dar … n-am făcut-o din lipsa iubirii ci din teamă. Aveai tu dreptate când mă întrebai “De ce îți este atât de teamă, iubirea mea?” dar eu, orgolios ca un prost, refuzam și în sinea mea să accept asta darămite în fața ta. De teamă că dacă îți ofer totul, te vei plictisi de mine într-o zi. Proști mai suntem noi bărbații, Mimișor. Tata te-a făcut să suferi mult.
Și îmi săruta mâinile care tremurau la atingerea lui de fiecare dată și bâiguia “Iartă-mă, iubirea mea”. Cât mi-ar fi plăcut să-i pot spune, “Nu face nimic, puiul lui mama. Avem timp.”, dar timpul nu mai avea răbdare…..

EmM

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Powered by keepvid themefull earn money